default-logo

Scrisoarea lui Neacșul

Scrisoarea lui Neacșul – o cacealma de zile mari

Bluff-ul care a durat peste 125 de ani cu privire la presupusa ”cea mai veche scriere românească” a ajuns la final. Odată cu descoperirea unor manuscrise briliante cum sunt noile documente

– Enciclica episcopului Gherasie de la mănăstirea Vodița din 8 noiembrie 1513 –
dar și alte documente, acest ”spook” românesc, un vis urât al științei naționale a luat sfârșit – v. și

ISBN978-606-8838-50-2
ISBN978-606-8838-51-9

Cultura scrisă a Românilor începe în Banat, și nu în Moldova, cum s-a crezut greșit până astăzi.
Expunem pentru început originalul redactat de Neacșul de la Dlgo Pole (sudul Bulgariei):

Transcriere
† мꙋдромꙋ и племениомꙋ и чисиомꙋ и богѡм дарованномꙋ. жꙋпанꙋ ханшь бегнерꙋ ѡ брашов: много
ꙁдравїе. ѡ нѣкшꙋл ѡ длъго поле. И пак даꙋ ире домнїе(и) але. ꙁа лꙋкрꙋл. ꙋрьчилорь. кꙋмꙋ амь.
аꙋꙁи. єꙋ. къ ꙟпъраꙋл. аꙋ єши. ден софїѧ. ши аиминрѣ нꙋ е. ши сѣꙋ дꙋс. ꙟ сꙋс
пре дꙋнъре. и пак съ їи домнїꙗ а. къ аꙋ вени. ꙋн ѡм. де ла никопое. де мїе. мѣꙋ,
спꙋс. къ аꙋ въꙁꙋ. кꙋ окїи лои. къ аꙋ рекꙋ. чѣле корабїи че їи ши домнїꙗ а. пре
дꙋнъре. ꙟ сꙋс. И пак съ їи къ багъ ден ое. ѡрашеле. къе .н҃. де ѡмин. съ ѧ
фїе ꙟн ажꙋор. ꙟ корабїи. и пак съ їи. кꙋмꙋ (Sic!) сѣꙋ принсъ. нее мешери ден цари-
град. кꙋмꙋ ворь рѣче. ачѣле корабїи. ла локꙋл чела сримꙋл. че їи ши домнїꙗ а.
И пак спꙋи домнїе(и) але. де лꙋкрꙋл. лꙋ махаме бег. кꙋмꙋ амь аꙋꙁи. де боѧри. че сънь меџїꙗши.
ши де џенере мїꙋ. негре. кꙋмꙋ ѧꙋ да ꙟпъраꙋл. слобоꙁїе лꙋ махаме бег прекꙋм нѡ иоа (Sic!)
фи воѧ, прен цѣра рꙋмънѣскъ. ꙗръ ель. съ рѣкъ. И пак съ їи домнїꙗ а. къ аре
фрикъ маре ши бъсърабь. де ачел лорꙋ. де махаме бег. маи върос. де домнїеле восре.
И пак спꙋи (Sic!) домнїе але. ка маи мареле мїꙋ. де че амь ꙟцелес шї еꙋ. еꙋ спꙋи домнїе але. ꙗръ
домнїꙗ а еи. ꙟцелепь. ши ачѣсе кꙋвине. съ цїи домнїꙗ а. ла ине. съ нꙋ їе.
ꙋмин. мꙋлци. ши домнїеле восре. съ въ пъꙁици кꙋм ици маи бине. И богь е весел. амїнъ.

Transliterare

Мudromu i plemenitomu, i cistitomu i bogom darovannomu jupanu Hanş Begneru ot Braşov. Mnogo zdravie ot Neacşul, ot Dlgo Pole. Ipak dau ştire domniei tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au ieşit den Sofia, şi aimintrea nu e. Și se-au dus în sus pre Dunăre. Ipak să ştii domnia ta că au venit un om de la Nicopoe de mie mi-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut cеale corabii ce ştii şi domnia ta pre Dunăre în sus. Ipak să ştii că bagă den tote oraşele câte 50 de oameni să-i fie în ajutor în corabii. Ipak să ştii cumu se-au prins neşte meșteri den Ţarigrad cum vor trеce, acеale corabii la locul acela strimtul ce ştii şi domnia ta. Ipak spun domniei tale de lucrul lu Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiaşi şi de genere miu Negre, cumu i-au dat împăratul slobozie lu Mahamet beg, pre cuio ioa fi voia pren Ţara Rumânească, iară el să treacă. Ipak să ştii domnia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniele vostre. Ipak spui domnie tale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnie tale iară domnia ta eşti înţelept şi aceaste cuvinte să ţii domnia ta la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.
I bog te veselit. Amin

Scrisoarea lui Neacșul este redactată într-o limba română vulgară, presărată cu un număr apreciabil de cuvinte sud-slave, mai exact bulgare, edificate atât prin formula de salut de la începutul scrisorii cât și prin binecuvântarea exprimată la final. Scrisoarea începe cu formula tipica vremii, redată în slavonă:
”Мꙋдромꙋ и племениомꙋ и чисиомꙋ и богѡмь дарованномꙋ жꙋпанꙋ ханшь бегнерꙋ”. De observat că formularea чисиомꙋ aparține formei locale bulgare, în locul formei uzuale și des întrebuințate: чесиомꙋ.
În continuarea textului, Neacșul folosește de 3 ori conj. о – prima dată specificând localitatea de proveniență a jupanului (prefectului) Hanș Bengner: (о брашов), respectiv de la cine provine scrisoarea: (о нѣкшꙋл), ca apoi să conchidă de unde este expediată scrisoarea: о длъго поле. Salutul de sănătate adresat prefectului de Brașov este transmis printr-o tipică formula bulgărească ”много ꙁдравїе”. Trecerea la comunicarea în limba română nu este consecventă, narația fiind intercalată de 7 ori de conjuncția i în combinație cu particula pak. Pentru Neacșul, care cunoștea mai multe limbi – română, bulgară și evident limba turcă – nu era nimic deosebit ca în lexicul acestei scrisori să introducă cuvinte sau expresii din limba bulgară. Salutul de încheiere din finalul scrisorii reprezintă o formulă specific bulgară – И богь е весел – acest mod de a saluta fiind atipic limbii române, neobișnuit chiar și pentru limba sârbă, limba poziționată în perimetrul lingvistic bulgaro-român.
Ortografia lui Neacșul aparține așa-numitului tip resavian al redacției lingvistice bulgare. Anumite indicii de inconsecvența ortografică sunt vizibile în mai multe cazuri. Pe de o parte autorul folosește constant un anume fel de grafeme, ca mai apoi această consecvența ortografică să fie abandonată. Întâlnim astfel litera y în forma ligaturală ꙋ, dar niciodată sub forma perechii digramice оу. De menționat că ligatura ꙋ dar și digramul оу nu se întâlnesc în toate textele slave, prezența în manuscris a restului de grafeme prezentate depinzând și de lungimea textului.
La cuvintele care încep cu vocala о, această este redată de obicei ca ѡ (omega): ѡ, ѡм, ѡрашеле, ѡмин, însă în cazul окїи o astfel de practică rămâne defectivă. Înlocuirea literelor и, ї și  se aplică relativ corect. În privința notării lui ї, acest grafem este de regulă plasat înaintea unei vocale: ꙁдравїе, домнїе 4x, софїѧ, домнїꙗ 6x, їи 6x, мїе, окїи, корабїи 3x, фїе, меџїꙗи, миꙋ 2x, слобоꙁїе, цїи, їе. Și totuși, acest grafem este prezent în câteva locuri, în care, cf. modelului de mai sus, n-ar trebui să fie prezent: амїнъ dar și la шї (mai mult, conjuncția шї este notată de opt ori, în locuri diferite). Pentru notarea sunetului и, găsim într-un caz consoana  весел. Ierul tare (Ы) cu care este notat în unele cazuri fonemul и, lipsește complet din această scrisoare, fiind însă prezent î nazal (ꙟ).
Scrisoarea lui Neacșul evidențiază ambele ieruri: ierul tare (ъ) și ierul moale (ь), care apare inconsecvent, de 9 ori, deși, dacă s-ar respecta ortografia timpului n-ar fi trebuit notat deloc, pentru că el apare în chirilica de redacție română mult mai târziu, cel puțin dacă ne raportăm la manuscrisele bănățene din perioadă 1513-1738. Este o dovadă în plus că acest manuscris n-a fost redactat în anul 1521, ci mult mai târziu – după anul 1600, textul analizat fiind cu certitudine o rescriere ceva mai nouă, posibil chiar prin anul 1621, cf. analizei arhivistice din dotare. Ierul tare (ъ) este notat acolo unde în limba română existența lui poate fi motivată fonetic pentru marcarea semivocalei ă: длъго, къ 6x), ꙟпъраꙋл, дꙋнъре 2x, съ 9x, въꙁꙋ, багъ, къе, принсъ, сънь, ꙗръ 2x, рѣкъ, фрикъ, върос, въ, пъꙁици, амїнь.
Se constată necesitatea repetării acestui grafem, care apare în unele cuvinte de două ori: рꙋмънѣскъ, бъсърабь.
Ierul moale (ь) se întâlnește la finalul cuvintelor terminate în consoană, practica cecaracteristică restului de redacții slavone, în funcție de apartenența la tradiția lingvistică de care aparține, deși în același loc găsim, cu aceeași valoare gramaticală și ierul tare. În cazul acestei scrisori însă, Neacșul a folosit ierul moale fără să mai țină cont de consoana finală conținută în lexemul respectiv: ханшь, амь 3x, ворь, сънь, ель, бъсърабь, ꙟцелепь, богь.
Dacă avem în vedere faptul că în scrisoare este prezent un număr apreciabil de prescurtări, unele dintre ele în format complet, atunci acestea ar fi trebuit să conțină ierul moale, reprezentarea lor fiind astfel mult mai completă dar și mai diversificată: богѡмь, бегнерь, ѡ[ь] (3x), брашовь, нѣкшꙋль, пакь 7x, лꙋкрꙋль 3x, ꙋрчилорь, аꙋꙁиь 2x, ꙟпъраꙋль, еши[ь], день 2x, дꙋсь, сꙋсь 2x), вениь, ꙋнь, ѡм[ь], спꙋсь, въꙁꙋ[ь], рекꙋь, ѡминь, ажꙋор[ь], цариград[ь], сримꙋль, махаме[ь] 3x, бегь [3x], амь, да[ь], върось, ꙟцелесь, ꙋминь, весель.
Și la finalul unor lexeme care se termină cu consoană, ierul moale lipsește: ден, deși avem și cazuri cu день, peste care este aplicată titla, ceea ce presupune că avem de a face cu o prescurtare în care ierul de la finalul cuvântului este defectiv: ꙟн, прен.
Litera iat (ѣ) este notată pentru a-i se reda valoarea vocală deținută în grupul ia. Acest lucru a fost adaptat necesităților vocale ale limbii române, acolo unde apare acest grup: аиминрѣ, сѣꙋ 2x, чѣле, рѣче, ачѣле, цѣра, рꙋмънѣскъ, рѣкъ, ачѣсе. Fonemul de mai sus se regăsește de fapt chiar și la numele autorului scrisorii: Neacșul (нѣкшꙋл), astfel încât grafemul н să-și poată schimba valoarea și să devină mai moale, putând fi pronunțat ca atare.
Prin întrebuințarea iat-ului – pentru marcarea aceleiași grupe vocale -, Neacșul a mai folosit două grafeme: a preiotat (ꙗ), care se găsește în următoarele lexeme: домнїꙗ (6x), меџїꙗши, ꙗръ 2x. Al doilea fonem cu care este marcat grupul ia este format din nazalul slavei vechi en (ѧ, uzual în practica gramaticală bulgară pentru marcarea grupei vocale amintite mai înainte. Aceste exemple se regăsesc în câteva lexeme precum софїѧ, боѧри, ѧꙋ, воѧ.
Litera  este notată de Neacșul pentru a marca grupul vocal prezent în următoarele lexeme românești: ире, їи 6x, їе, нее, мешери, еи, ици.
Citind această scrisoare, se constată fără echivoc faptul că textul n-a fost conceput și nici scris de către un Român nativ, limba folosită în acest text fiind una forțată, nenaturală, agramată, având multe lacune în exprimare. Narația nu urmează un traseu tipic al vremii și nici unul natural, așa cum este cazul la manuscrisele acelor ani, autorul încurcânde-se deseori la redarea unor grafeme, pe care le confundă sau le dublează: meșșteri (мешери), sttrimtul (сримꙋль), darovannomu (дарованномꙋ).
Inconsecvența în redarea unor lexeme – kum/kumu/kumь (5x) este o altă dovadă a faptului că Neacșul Lupu percepea și scria limba română ca o limba străină. Deasemeni, principiul prescurtării diferențiate a unor cuvinte prevăzute cu sau fără titlă, în cadrul cărora ea este adăugată aleatoriu – și acestea sunt o dovadă a perceperii limbii române ca o limba străină.
Redarea ierurilor este haotică și pusă la întâmplare, dovada clară că autorul are greutăți de redare într-o limba care pentru el nu este limba maternă (limba română), o limba care, deși scrisă cu caractere chirilice, este redată totuși într-o redacție străină – în chirilica română – evident diferită față de redacția chirilicei bulgare din secolul al XVI-lea. Existența în text a 73 de puncte (.), două virgule (,) și a unui caz de două puncte (:) este nu doar neconforma cu modul de redactare al vechilor manuscrise românești, ci o inovație care este aleatorie și fără nicio legătură cu modul vechi de redactare a textelor. Analizarea acestor anomalii este facilă datorită existenței, în arhiva proprie, a unui număr mare de texte românești redactate cu 8 ani înaintea scrisorii lui Neacșul (1513), respectiv a manuscrisului din 1523, scris 2 ani după prezumtiva redactare a scrisorii lui Neacșul Lupu. Chiar dacă am da crezare datării făcute de Nicolae Iorga, ceea ce evident nu este cazul, având în vedere, printre multe alte argumente și părerea oamenilor de știința de notorietate mondială, experți în domeniu, pe care i-am involvat în analizarea paleografică, lingvistică, etc. a textului mai sus amintit (v. Jovanovici, Vasiliev, Ubiparip etc.), scrisoarea lui Neacșul, chiar dacă am accepta anul conjectural 1521, nu reprezintă primul manuscris românesc descoperit până în prezent.
Metoda bizară de identificare a datei redactării Scrisorii lui Neacșul de la Dlgo Pole – considerentul datei certe după mișcarea trupelor turcești în Balcanii secolului al XVI-lea – nu concordă cu manuscrisele conținute în arhivele carașovenești, scrise în varii paleografii și folosind diverse materiale (papirus, pergament, hârtie, os, piatră, cupru, etc.), toate acestea fiind datate, începând cu anul 1347 – mențiunile privind manuscrisele românești -, continuând cu Bula lui Ladislaus din anul 1457 și finalizând cu unele manuscrise ale lui Știrbei Voda din anul 1860. Aceste considerente aruncă o mare umbra de îndoială asupra autenticității Scrisorii lui Neacșul Lupu – o presupusă comunicare secretă privind mișcările trupelor otomane conduse de însuși Soliman Magnificul – deoarece data redactării, de o importanță strategică covârșitoare, nu ar fi trebuit și nici nu ar fi putut să lipsească din acest manuscris, indiferent de modul redactării și trimiterii ei către destinatar (la vedere sau prin diverse metode de scriere secretă sau ascunsă).
Dealtfel Mihăilă menționează, circumspect, încă de la începutul lucrării sale – deși atunci când amintește Scrisoarea lui Neacșul, repetă obsesiv că artefactul reprezintă primul manuscris românesc, adăugând că scrisoarea de la Dlgo Pole ar putea fi datată ”aproape sigur din 29-30 iunie 1521”. În acest fel academicianul român se lasă angrenat și el în caruselul prezumțiilor teoretice, național-nostalgice, emise deja de predecesorii săi.
Ne este foarte greu să credem că acel spion bulgar sau macedonean, deghizat în negustor (Neacșul Lupu de la Dâlgo Pole), care a redactat respectiva notă, să fi transmis niște date (din punct de vedere istoric și militar oricum puțin relevante, pentru că nu le regăsim în niciun alt document ulterior – românesc ori turcesc – și fără ca în ele să fie menționate elementele definitorii și obligatorii unei comunicări militare – data redactării – la vedere sau sub un cifru – criptograma, ideogramă, pictogramă, etc. Din simplul motiv că datarea reprezintă o chestiune vitală pentru cuantificarea unei informații confidențiale de spionaj, ea conținând date pe care E. Meyer le definește drept ”Ansamblul operațiilor de culegere, filtrare, analiza a datelor si informațiilor și de diseminare a produselor de intelligence cu valoare acționabilă, pentru a satisface necesitățile unui consumator specific” . Desigur, nu trebuie exclusă nici posibilitatea ca manuscrisul să fi fost inițial datat, iar data să fie ținută de depozitar departe de ochii cercetătorilor, pentru a ascunde anul scrierii. Căci în opinia noastră manuscrisul este un rescript din sec. al XVII-lea (v. mai jos, Vasiliev).
În contextul celor de sus, ne este greu să procesăm în mod rațional logica unui refuz categoric al Ministerului de Interne de la București (care patronează ca un neobosit cerber asupra Arhivelor Statului din Brașov), al solicitărilor noastre repetate, care au obținut inițial atât sprijinul cât și acordul unor reprezentanți ai Guvernului României, de a valorifica științific acest manuscris, în prezența și cu concursul celor mai renumiți specialiști paleografi de slavă veche din lume (se pare că acordul de acces, aprobat inițial, ar fi fost retras mai târziu, fără ca noi să fim notificați despre acest lucru). Dar, probabil că știu ei (milițienii care lucrează și astăzi la Ministerul de Interne) de ce trebuie ascuns de ochii lumii presupusul cel mai vechi manuscris românesc (unele informații și fotografii care ne-au parvenit din exteriorul spectrului polițienesc din Brașov, scot în evidența un manuscris cu format aproape pătrat, având margini drepte, ceea ce întărește și mai mult părerea noastră că manuscrisul lui Neacșu trebuie să fi fost prevăzut inițial cu data, care a fost îndepărtată ulterior din manuscris, datarea rămănând defectivă prin decuparea sau ascunderea părții respective.
În ceea ce privește limba folosită în Scrisoarea lui Neacșul, chiar și o analiză sumară a bagajului de cuvinte din manuscrisul ieșit de sub pană, după cum am mai afirmat, unui modest vorbitor al limbii române, ne duce la concluzia că autorul scrisorii trebuie să fi fost un Bulgar sau un Macedonean, poate chiar și un Sârb vorbitor de limba valahă, așezat la sudul Dunării, în localitatea bulgară Dâlgo Polie. Manuscrisul (evident, în cazul în care acesta mai există fizic, pentru că avem nu doar indicii ci chiar și argumente serioase de a nega existența lui), nu se poate referi în niciun caz la una dintre cele două localități din România (Câmpulung Muscel sau Câmpulung Moldovenesc), în sprijinul unei astfel de teorii lipsind orice temei plauzibil, capabil a susține o asemenea părere.
Argumentele că manuscrisul a fost scris de un Bulgar cunoscător al limbii române sunt susținute, printre altele, și de folosirea repetitivă (neuzuală în limba română medievală, dar și modernă) a adverbului slavon „i pak”( = şi iarăşi, din nou, deasemenea), adverb pe deasupra transliterat și tradus de cercetătorii români greșit, sub forma ipak – cel puțin prin prisma altor manuscrise românești din secolul al XVI-lea prezervate în Arhivele carașovenești de redacție română (v. și observațiile prof. dr. Tomislav Iovanovici de la Facultatea de filogie din Belgrad).
Adverbul repetitiv ipak (= deci, adică), repetat de șapte ori în acest text, cum am mai afirmat, ca un leitmotiv muzical, este un fenomen lingvistic atipic limbii române, dar prezent și uzual în diversele lui forme și expresii la vorbitorii străini de limba română. Dealtfel, textul din presupusul an 1521 abundă în slavonisme, care nu se regăsesc în manuscrisele din secolele XVI-XVII (Doja – 1513, Eutimie – 1515, Nicanor – 1551, Marcu – 1588, Satul Rumânești – 1622, Oierii din Carașova – 1700) și nici în alte texte românești păstrate în arhivele din România. Pentru că, în sutele de manuscrise românești medievale valorificate până în prezent, nu este prezent nici un singur slavonism cu această semnificație, sau care să fie regăsit în limba română din epoca feudală târzie. Dealtfel, atât acest termen, cât și formula de salut slavona – invocația pur sârbească – nu sunt prezente în textele amintite mai sus. Prin însăși construcția gramaticală a textului, originea acestei lexeme poate fi dovedită cu ușurință a fi de origine sud-slavă și nicidecum românească, oricât de dureros ar fi acest lucru pentru nostalgicii cercetători din Brașov sau din alte părți ale României, care au creat din acest zapis banal un adevărat mit. Când avem de fapt de a face cu o comunicare irelevantă pentru literatura română scrisă și nesemnificativă pentru istoria poporului român. Dealtfel, Gernot Nußbächer, recomandat nouă cu atâta insistență de către depozitarul manuscrisului lui Neacșul (Ministerul de Interne, Arhivele Statului Brașov), a găsit oportun să descrie acest manuscris în cunoscuta sa lucrare așternând pe hârtie doar două rânduri. Alte lucrări mai vechi despre acest manuscris, în afara celor publicate în ziarele vremii, lipsesc cu desăvârșire din spațiul de acces public, dovada fiind probabil și neverosimilitatea sa.
Că textul a fost redactat la Dâlgo Polie, o localitate din Bulgaria, și nu la una dintre cele două localități din România de astăzi, rezultă și din modalitatea notării conținută în manuscrisul mai sus redat – Дльго Поље/Dlîgo Pole (prin metateza Дльго= Дьлго).
Comparând Scrisoarea lui Neacșul Lupu din 1521 (cf. datării lui Nicolae Iorga!) cu Afurisania lui Doja din 1513, observăm că ambele manuscrise conțin aproximativ același număr de lexeme, dar în cel de-al doilea manuscris invocația (formula de salut) este prezentă mai explicit: милосииꙋ божиꙋ (din mila lui Dumnezeu) și finalul datării: в лѣ (în anul), manuscrisul conținând doar 4 lexeme (18 grafeme) de origine slavă, restul cuvintelor aparținând graiului bănățean, textul fiind constituit din cuvinte și expresii românești folosite din timpuri străvechi și până în zilele noastre.

Ca orice vis urât, și fițuica lui Neacșul Lupu din Bulgaria a luat sfârșit.
Un nou manuscris al neînțelesului poet român, Mihai Eminescu, descoperit în arhivele noastre în cursul lunii noiembrie 2019 – (v. foto jos, signatura 1463, anul …?), conține o axioma de o crudă realitate:
”Adevărul, ori cât de amestecat și de prizonier, tinde către soare, către lumina și încet încet se liberează”.
Semnătură poetului în josul colii, dreaptă, este redată în forma prescurtată: Emines

Reflecția că ADEVĂRUL iese mereu la iveală, se rezumă la constatarea că aproape întotdeauna binele va învinge răul.
Evident, Înțelepciunea, care în accepția titanului poeziei românești are o singură lacună și anume ”Tăcerea” – este de o realitate crudă, motivul pentru care am și insistat cu divagații filosofice dureroase pentru unii, deoarece ADEVĂRUL trebuie spus – verde, în față, indiferent pe cine ar putea supăra el.

Redactat la Clocotici, în ziua de 1 noiembrie 2019
Autor: Ioan Birta
arb1.romania@gmail.com

About the Author
  1. cuverturi de pat Reply

    he blog was how do i say it… relevant, finally something that helped me. Thanks

  2. lenjerii pucioasa Reply

    Yeah bookmaking this wasn’t a speculative decision great post! .

Leave a Reply

*

error: Conținutul acestui site este protejat!